Castelul

          Pana si marea are o culoare mai intunecata! Valuri se izbesc, furioase parca, de stancile ce se ivesc din adancurile lumii acvatice. Sus, aproape de nori, intrezaresti castelul, ca pe varful unui turn, cu turlele atingand cerul.

Furtuna da un aer si mai sumbru asezarii; fulgerele iti permit sa vezi din cand in cand rocile roase de furia apei, cu grote amanand mirosuri suspecte!

Tunetele par fara starsit, propagandu-se neincetat prin tunelurile ce unesc grotele. Astfel se naste zgomotul infernal ce insufleteste castelul.

Aici, timpul pare sa se fi oprit in loc. Groaza domneste peste intunericul solitar al imprejurimilor! Statuile lugubre ce strajuiesc portile gigantice par sa prinda viata; podul a ramas de prea mult timp fara baza, suspendat in aer...si astfel n-ai alta posibilitate decat sa o admiri de la distanta.

Ea sta neclintita la o fereastra, cu gandurile departe, privind marea involburata! Nu poti sa ii distingi trasaturile prea clar, fiind mult prea stralucitoare in rochia sa alba, in contrast cu acest colt tenebros uitat de lume! Poti numai sa-i ghicesti frumusetea. Pare un inger cazut din ceruri....

Geaba incerci sa gasesti un mod de a ajunge la dansa! Iar ajutor din partea sa nu vei afla! Pare-se ca-i place sa fie izolata astfel....si nu poate fi intoarsa din hotararea sa!

Poveste ei nimeni n-o mai stie...doar din batrani de stai sa-ntrebi vei afla de-o tanara cu inima franta si cu ochiii mereu secati de lacrimi...pentru care timpul pare sa se fi oprit in loc! Fata ce-a jurat ca-n veci nu va mai zambi...doar lui...

Cine a cutezat sa raneasca asemenea fiinta?

Un om...un om ca oricare altul, dar cu numele sapat in pielea sa, cu chipul gravat adanc in inima sa, cu gustul intiparit in mintea sa! Omul care ii bantuie visele, trezindu-i amintiri...

Omul care pentru ea era perfect!