Cimitirul

          Cimitirul…imbibat sub atingerea grea si umeda a picaturilor de ploaie este parca atacat de o masa infricosatoare de corbi…

        Crucile vegheaza amenintatoare cavourile desigilate…

        Pare ca o mana rauvoitoare a rasturnat capacele sicrielor, dupa care s-a cufundat in umbra…

        Luna isi revarsa putina lumina asupra cadavrelor lasate acum la vedere…

        Corbii se napustesc la mortaciuni si se aud oasele fragede si uscate pocnind…pana si cea mai mica farama de carne este sfasiata de pe scheleti…

        Privesc acest spectacol sinistru, numai pentru un moment, de pe crucea cea mai inalta din cimitir…atentia imi este iar atrasa de trupul ce zace sub mine – un trup uimitor dar intact…

        Pe piatra funerara scrie simplu: “Mormantul unui inger”…fara date de referinta, nume, data mortii, varsta…nimic care sa-l identifice intr-un fel…

Dar sunt chiar eu…ochii albastrii imi sunt larg deschisi si ma fixez singura diferenta fiind atingerea mortii ce s-a abatut asupra celei din sicriu…

        Privesc si sunt privita de o pereche de ochi stinsi…tristi parca, sfasietor de tristi… Si in acel moment il revad pentru ultima oara….cu ochii lui mangaietori, zambetul seren…simt iar atingerea buzelor sale catifelate…

        Uimitor, dar inainte sa se napusteasca pasarile pot sa jur ca mi-am simtit inima frangandu-se iar….

        Cimitirul…e cufundat in tacere mormantala….realizez acum ca pana si tacerea doare…