Intunericul

                                    M-am pierdut in intuneric…

        Sufletul innegurat imi plange…un suspin, lacrima ce pe obrazu-mi luneca, incununeaza!

        Inima sta sa-mi sara din piept…

        Ma doare…o simt sangerand…

        Glasul imi tremura de dor…vantul imi poarta sarutarile in zare…dar oare vantul ajunge atat de departe?

        Speranta-mi mi se stinge-n piept…

        Teama pune stapanire pe gandurile mele…ma sting!

        Cruda ratiune cresteaza-n inima, visele si putinile amintiri care mi-au mai ramas…

        Pe masura ce glasul inimii devine tot mai surd, ma cufund intr-o tristete ce-mi pare vesnica…

Incep sa tremur coplesita de amintirile ce-mi tulbura fericirea din ce in ce mai des…

        Din zori pana-n amurg suspin; in fiecare noapte ma afund intr-un somn fara de vise…cad intr-o prapastie intunecata, fara fund…eterna asemeni iubirii mele, dar care-mi aduce aminte constant de vidul si desertaciunea ce dainuie in inima mea pe zi ce trece mai inghetata si mai impietrita!

        Totul se transforma-n cenusa…

        Sub imperiul indoielii…lumina din ochi imi piere…sperantele ma parasesc lasandu-ma prada neputintei…zambetul dispare treptat devenind un spasm de durere…

        Ploaia vine sa ma aline parca, sa stearga de pe buze gustul sarat al lacrimilor, sa inlocuie cu resemnare suspinele innabusite.

        Privesc in jur  si realizez ca cel care-mi poarta fericirea-n palma este mult prea departe…ignorandu-ma, zdrobindu-ma cu indiferenta lui si frangandu-mi inima iar si iar…

        Stau in ploaie si-mi privesc moartea-n fata neputand sa vad un viitor mai bun si nereusind sa inteleg de ce nu ma ia ca sa devin si eu o umbra, un gand…poate o amintire…

                                                             Am renuntat…