Gradina vestejita

          Ceea ce era candva o gradina minunata, o paleta feerica de culori luminoase, o incantare pentru ochi…scaldata in razele mangaietoare ale unui soare bland este acum un colt intunecat cu miros de tarana uscata iesind din crapaturile pline de gandaci…

        Vantul suna frunzele moarte si sufla petalele vestede ale florilor!

        Aerul este innecacios, apasator, uscat…martor al secetei ce a mistuit vegetatia. Arborii sunt deformati, asemeni oamenilor care duc lipsa de hrana sau de apa…tulpinile uscate au cedat sub apasarea florilor ce zac acum pe sol…

        Unde aduceau  zambet in priviri, acum sadesc doar deznadejde! Cand le vezi atat de fragede, neajutorate, decazute parca din fosta lor glorie…ai impresia ca cea mai usoara adiere a vantului poate sa le spulbere…

        In acest tablou dominat de maroniu si de intuneric, o singura culoare iti atrage atentia obsedant…visiniul rochiei domitei prabusite intre flori…

        Frumusetea sa rivalizeaza cu cea a heruvimilor…pare sa fie reprezentarea vie a naturii…cu pielea sa fina, cu parul aramiu prins intr-un coc sofisticat din care ies numai cateva suvite razlete! Pe buze are inghetat un zambet cripat, iar in palme tine o floare albastra precum seninul unei zile de vara…e o floare de “nu ma uita” cu frunzele sfaramandu-se si cu petalele destramandu-se…

Norii se apropie, furiosi parca pe aparenta liniste ce pare se domine acest colt…  Vantul se intensifica vazand cu ochiii…

Copacii sunt smulsi de furtuna, florile se transforma in cenusa…pamantul se clatina sub apasarea uraganului…

Si in acest haos total, o lacrima aluneca pe obrazul sau… si de cum atinge floarea, aceasca reinvie in toata splendoarea sa… 

Furtuna inghite tot…domnita dispare intr-un noian de cenusa rezultat din zdrobirea frunzelor…

Lumea e ca un vid… ca o gaura neagra ce s-a autoconsumat…